The Man Who Planted Trees – subtitrare in romana

O frumoasa animatie bazata pe scurta poveste scrisa de Jean Giono.

Scoate in evidenta puterea individului si a inspirat plantarea de copaci pe tot globul.

Putem face tot ce vrem, dar linişte şi pace nu vom avea. Trăsătura de căpătâi a fiecăruia este temelia trecerii în veşnicie. Dacă suntem liniştiţi şi paşnici vom intra în rândul sfinţilor şi al îngerilor. Asupra lor Domnul a revărsat darul harului Său, şi în sufletele lor nu-şi află loc însuşiri din lumea aceasta. Omul îi poate ocărî neîncetat, ei nu se vatămă. Îi poate lovi, ei nu se mânie, căci sufletul lor este călăuzit de Duhul Sfânt.

…Trebuie să te linişteşti. Nu mai lua peste măsură asupra ta grijile lumii acesteia, ci păzeşte-ţi pacea şi vieţuieşte cu Dumnezeu. Să le lăsăm pe toate în grija Domnului.

- Cum trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu?

- Lui Dumnezeu trebuie să ne rugăm precum părintele Ioan din Kronstadt. El citea rugăciunile cu luare aminte, iar la unele cuvinte simţea cum inima i se încălzea şi în suflet i se revărsa pace şi bucurie, iar apoi se ruga cu simţire. Cuvintele rugăciunii trebuie rostite având credinţa că Domnul vă priveşte şi vă ascultă. Iar dacă în timpul rugăciunii se iveşte ceva în inimă, “prindeţi-l”, şi vă ţineţi de rugăciune – “staţi” în ea.

- Care este cel mai de seamă lucru în viaţa duhovnicească?

- Cel mai însemnat lucru este, cred, paza păcii inimii. Să nu vă tulburaţi sub nici un chip. În inimă trebuie să domnească pacea, liniştea, tăcerea, liniştirea. Vălmăşagul gândurilor este starea duhurilor căzute (dracii, duhurile care au căzut de la Dumnezeu). Mintea noastră, dar, se cere să fie adunată, unită, atentă. Numai în mintea unită se poate sălăşlui Dumnezeu Cel Unul.

Dacă simţim o dispoziţie prielnică, putem întrerupe tăcerea inimii prin rostirea rugăciunii lui Iisus. La începuturi, ea suna aşa: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine! Cu timpul, monahii au scurtat-o, şi astăzi ea sună astfel: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine! Dacă putem, să rostim rugăciunea lui Iisus cu simţire. Dacă însă nu putem, să încercăm să cădem cu inima la Domnul aşa cum ştim şi ne-am deprins, să ne mulţumim cu tăcere înaintea lui. Dacă nu avem duhovnici iscusiţi care să ne călăuzească, este primejdios să te sileşti să rosteşti rugăciunea lăuntrică.

- Cuvioşia voastră cum aţi deprins rugăciunea inimii?

- Eram încă frate, foarte tânăr, când am început. Părintele Ambrosie mi-a spus: Orice faci, să rosteşti neîntrerupt în lăuntrul tău: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine! Eram copil şi făceam ascultare de părintele din toată inima. Îi mărturiseam în fiecare zi părintelui meu duhovnic cele ce se întâmplau în lăuntru-mi, în suflet, iar el mă povăţuia ce să fac. După o vreme, am început să simt cum o dată cu aerul pe care-l respiram “intra” şi rugăciunea în inimă. Cu timpul, rugăciunea a început să se săvârşească singură în inimă.

Alături de paza liniştii inimii, deprindeţi-vă şi cu chipul în care şedeţi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă: să ai neîncetat în minte că Domnul ne priveşte. Pe El trebuie să-L avem în cuget când ne trezim, când ne culcăm, la muncă, la masă sau când ne plimbăm. Domnul este pretutindeni şi în toate.

Din umbrarul sub care ne aflam, ni se înfăţişa o privelişte minunată. Părintele Tadei ridică mâna în direcţia câmpiei şi a muntelui, zicând:

Domnul este puterea care sprijină viaţa întregii făpturi, care pune rânduială în univers, care dă frumuseţe făpturii zidite, se îngrijeşte de toate şi petrece în inima omului. Împăratul Slavei (părintele T. îl numeşte cel mai adesea pe Domnul cu acest nume) petrece în făpturile Sale şi în fiii Săi.

Omul va afla Împărăţia lui Dumnezeu în sine. “Pogoară în inima ta şi vei afla acolo scara pe care să urci la Împărăţia lui Dumnezeu,” ne povăţuieşte Cuviosul Isaac Sirul. Sfânta Scriptură învaţă că Împărăţia lui Dumnezeu este “dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt.” (Romani 14:17). Pasul cel dintâi către părtăşia cu Dumnezeu este deplina încredinţare de sine în mâinile lui Dumnezeu. Apoi, Dumnezeu este Cela ce lucrează, şi nu omul. Părtăşia cu Dumnezeu înseamnă: Dumnezeu să se sălăşluiască în noi, El să lucreze în noi; cu El să se înveşmânteze sufletul nostru şi El să ne călăuzească cugetul, voia şi simţirile. Atunci, noi suntem, de bună voie, armă în mâinile Sale – El ne va mişca gândurile, dorinţele, simţămintele, în cuvintele şi lucrarea noastră.

- Cum se păzeşte de mândrie omul care a ajuns la o treaptă duhovnicească înaltă?

- Dar acest lucru nu este ceva deosebit. Părtăşia cu Dumnezeu este o stare firească a sufletului. Omul este făcut pentru o astfel de viaţă. Păcatul l-a îndepărtat pe om de această viaţă şi de aceea el trebuie să o recâştige. În fapt, noi ne ostenim să ajungem la o stare firească, sănătoasă.

Nu trebuie propovăduit cu mintea, ci cu inima. Numai ceea ce vine din inimă atinge inima celuilalt. Să nu atacaţi niciodată, nu fiţi potrivnici nimănui. Dacă cel ce propovăduieşte vrea să-i ferească pe oameni de vreun rău, să o facă cu blândeţe, smerenie şi mare frică de Dumnezeu.

Suferim pentru că gândurile şi dorinţele noastre sunt rele. Noi înşine ni le-am pricinuit, căci poporul nostru nu are pocăinţă. Nu au pocăinţă nici cei credincioşi, ca să nu mai vorbim de cei necredincioşi. Cincizeci de ani de comunism au făcut mult rău, mai mult decât în 500 de ani de robie sub turci. Atât de mult a îndepărtat răul acesta pe popor de Dumnezeu, omule! Şi tocmai aceste gânduri şi dorinţe rele au nimicit înţelegerea şi pacea, pur şi simplu le-au năruit şi au dat roade rele şi grele. Noi înşine suntem vinovaţi pentru toate acestea. Culegem roadele gândurilor şi dorinţelor noastre…

Pocăinţa trebuie înnoită. Aceasta înseamnă nu numai spovedanie la duhovnic, deşi este nevoie şi de ea pentru slobozirea omului de gândurile rele, ci pocăinţa înseamnă întoarcere către Binele desăvârşit. Aşadar, întoarcere către Dumnezeu, căci Binele desăvârşit este Dumnezeu. Trebuie să ne întoarcem cu inima spre Dumnezeu şi să cerem pace de la Domnul, să ne dea putere să fim buni.

Întrebările de mai jos i-au fost puse lui Paramahamsa Yogananda de către Bhagwat S. Upadhyaya, profesor la Universitatea Rajputan, reputat autor şi istoric al culturii Indiei. întâlnirea dintre profesor şi Paramahamsaji a avut loc la sediul central internaţional al Asociaţiei Realizării-Sinelui, în 1951, la Los Angeles.

• Ca persoană devotată in totalitate religiei, nu crezi că aceasta a fost, din cele mai vechi timpuri, una din cauzele principale ale conflictelor, războaielor şi vărsărilor de sânge care au avut loc in lume?

Existenţa aurului fals nu descreşte valoarea aurului pur. Similar, religiile şi crezurile artificiale nu diminuează valoarea religiilor adevărate. Adevăraţii răufăcători sunt aceia care abuzează de puterea religiei şi care se prefac că urmează practicile spirituale pentru a primi recunoaştere, ori pentru cine ştie ce interese personale; ei perpetuează răul în lume. nu religia. Persoanele care trăiesc exemplar în spiritul religiei şi urmează dharma reprezintă o sursă de elevare a umanităţii. Religia adevărată constă în acele principii universale cu ajutorul cărora fiinţa umană îşi cunoaşte unitatea întru Dumnezeu. în trup. minte şi suflet. În final, religia, spiritualitatea este unicul element care-l poate salva pe om şi-l poate elibera de toate relele care se desfăşoară pe această planetă.

• Ar trebui ca religia să îmbrace forma unei entităţi, a unei structuri organizate, aşa cum s-a petrecut în cazul budismului sau creştinismului, ori este mai bine să rămână o credinţă individuală intuitivă?

Religia organizată este stupul: realizarea este mierea. Ambele sunt necesare. Insă. din nefericire, atunci când o religie devine organizată, ea începe să se concentreze numai asupra ritualurilor şi aspectelor ceremoniale, transformându-se astfel într-un stup gol. din care mierea va fi dispărut cu desăvârşire. La extrema cealaltă, unii Yoghini din Himalaya degustă neîncetat din nectarul Realizării-Supreme. fără să creeze structuri sau organizaţii spirituale în cadrul cărora să împărtăşească şi celorlalţi nectarul divin. O asemenea atitudine este egoistă. Când o religie este organizată de marii savanţi ai lumii, ea va face un real bine umanităţii. Dacă este promovată de persoane egoiste, mânate de bigotism şi interese materiale, aceasta va provoca numai râu.

• Ce se întâmplă în cazul acelora a căror credinţă este intuitivă – mai au ei nevoie de un guru?

Dumnezeu nu vorbeşte deschis căutătorilor novici, deoarece intuiţia nu le este suficient de mult dezvoltată şi, din acest motiv, bineînţeles, nici vocea lor lăuntrică nu este infailibilă. Dumnezeu îi călăuzeşte pe toţi începătorii prin instrucţiunile Maeştrilor care trăiesc în comuniune directă cu El. Dacă un învăţător spiritual nu se află în deplină armonie cu Divinul, se ajunge la ceea ce numim „chiorul, rege în ţara orbilor”.

• Nu ajung toate religiile să îmbrace veşmintele dogmelor după ce devin organizate şi definite de simboluri şi convenţii?

Aşa cum miezul unei nuci este înconjurat de coajă, la fel şi religia adevărată este ascunsă sub vălul disonantelor şi distorsionantelor formalităţi dogmatice. Dar aşa cum. cu ajutorul unui cleşte, putem sparge coaja nucii şi descoperi în interior miezul ei hrănitor, la fel şi căutătorul spiritual, folosindu-se de meditaţia intuitivă şi menţinându-şi în conştiinţă idealurile spirituale, poate descoperi adevărul în spatele barierelor dogmatice. Un corb poate ciocăni întreaga viaţă în coaja unei nuci. fără să ajungă vreodată să-i guste miezul. Similar, căutătorii superficiali vor muşca necontenit din coaja dogmatică a religiei şi nu vor ajunge niciodată la adevăr.

• Ai afirmat că există o unitate fundamentală între toate religiile. Dacă este aşa, atunci de ce atât de multe conflicte şi divergenţe între adepţii diferitelor crezuri?

După cum ne spun şi scripturile antice, asemenea conflicte au existat dintotdeauna. Discipolii măreţului Shiva îl consideră pe acesta ca fiind suprem; vaişnaviţii consideră că Vishnu şi întrupările sale, ca Rama şi Krishna sunt manifestările supreme. Majoritatea adepţilor din diversele ramuri ale religiei nu au deplina realizare a mesajului şi învăţăturii Maeştrilor lor, ale căror vieţi exemplare au condus la apariţia respectivelor căi spirituale. Eu am spus adeseori că, dacă Iisus, Krishna, Buddha şi alţi emisari ai lui Dumnezeu s-ar întâlni şi ar sta laolaltă, ei nu se vor certa, ci vor sorbi împreună din cupa comuniunii cu Divinul.

Viziunile diferite ale credincioşilor şi adepţilor religioşi sunt similare părerilor celor şase fraţi orbi care spălau un elefant. Primul frate, spălând părţile laterale ale pachidermului, a afirmat că elefantul este asemănător unui zid uriaş. Auzind aceasta, al doilea frate, cocoţat pe spinarea animalului, 1-a dezaprobat şi a susţinut că elefantul este un trunchi de bambus foarte flexibil. Fratele al treilea, râzând în sinea sa şi gândind că fraţii săi sunt nişte proşti, le-a strigat că elefantul este, asemănător frunzelor de bananier; el spăla urechile animalului. Al patrulea frate, la auzul acestor afirmaţii absurde, a început să le explice că pachidermul seamănă mai degrabă cu un acoperiş spongios susţinut de patru stâlpi. Atunci, cel de-al cincilea frate a izbucnit în hohote de râs şi i-a contrazis, spunându-le că elefantul este constituit doar din două oase ascuţite. în cele din urmă, mezinul, care era şi cel mai mic de înălţime şi care, spălând coada animalului, nu putea ajunge la baza acesteia, le-a declarat ferm convins că elefantul este o frânghie care descinde din regiunile celeste ale zeilor. În momentul în care controversa lor se aprinsese, a apărut tatăl băieţilor şi le-a explicat: „Cu toţii aveţi dreptate, dar totuşi toţi greşiţi. Fiecare, în felul său are dreptate, deoarece a descris ceea ce a cunoscut, însă şi greşeşte, pentru că a experimentat şi cunoscut doar o mică parte din întreg. Elefantul este un întreg organic, o sumă a tuturor acestor părţi.”

Conştiinţa umană evoluează pe parcursul întrupărilor şi, treptat, devine capabilă să soarbă din ce în ce mai mult din oceanul de nectar al adevărului. Dar fiecare persoană poate absorbi acest nectar proporţional cu gradul ei de evoluţie şi receptivitate. Cauza tuturor argumentelor şi divergenţelor o reprezintă chiar aceste diferenţe de percepţie, care îi fac pe oameni să vadă doar mici părţi din întreg, din realitate, din adevăr. Un schimb constructiv de idei şi viziuni poate avea loc numai prin deschidere, acceptare şi respect reciproc; însă discuţiile animate de bigotism şi fanatism, inevitabil, se transformă în certuri şi conflicte distructive, chiar catastrofale.

• Există vreo similitudine între creştinism şi hinduism?

Bhagavad Gita şi Biblia, în special Noul Testament, sunt, cel puţin în viziunea mea, cele mai mari scripturi, deoarece ambele conduc către ţelul suprem al ştiinţei yoga: Dumnezeu. Krishna ne învaţă în Bhagavad Gita: „O fiinţă realizată îi priveşte pe toţi în acelaşi Spirit.” Iar în Biblie. Iisus spune: „Nu ştiţi că trăiţi în templul Tatălui şi că Dumnezeu sălăşluieşte în voi?” Revelaţia avută de Sfântul Ioan este o alegorie a principiilor yoga citate în Gita. Gurul meu m-a trimis în Occident în special pentru a le arăta oamenilor similitudinile dintre Gita şi Biblie.

• Consideri că americanii sunt oameni cu frică de Dumnezeu? Pot avea ei cu adevărat credinţă în Dumnezeu, în Infinitul necunoscut, având în vedere accentul pe care-l pun pe viaţa şi traiul material?

La origine, acestea au fost căi spirituale autentice. Chiar şi în prezent, dacă sunt practicate în mod corect şi înţelese în forma lor pură, pot produce rezultate benefice; dar aşa cum sunt puse în practică astăzi, ele provoacă numai rău. deoarece utilizează metode fantastice care nu sunt potrivite pentru omul obişnuit. Sunt tantrici care cunosc semnificaţia spirituală a mantrelor şi sunetelor vibratorii, cu ajutorul cărora îşi elevează conştiinţa şi obţin viziuni ale zeităţilor (personificările puterilor divine ale lui Dumnezeu) şi. în final, ating comuniunea cu Divinul. Despre ei nu pot avea decât cuvinte de laudă. Dar acei tantrici care utilizează alcoolul, sexualitatea şi alte practici greşite nu fac deloc bine.

• Tantricii susţin că nu reprimarea, ci saţietatea şi saturarea simţurilor conduc la beatitudine. Eşti de acord cu această idee?

Tantricii adevăraţi nu spun aşa ceva. Anumiţi adepţi tantrici încearcă să-şi dezvolte autocontrolul prin utilizarea practicilor sexuale şi prin consumul de alcool şi carne, căutând în acelaşi timp să rămână neataşaţi mental de acele acţiuni. Persoanele ataşate de plăcerile acestei lumi. victime ale obiceiurilor lor greşite, pot beneficia într-o oarecare măsură de pe urma unor astfel de practici de moderaţie şi control mental. Dar yoghinii. în general, condamnă această cale, fiindcă pentru majoritatea căutătorilor ea nu este decât o scuză, un paravan în spatele căruia se pot complace în continuare în satisfacerea plăcerilor senzuale.

Calea supremă, aşa cum este expusa în Bhagavad Gila. înseamnă renunţare lăuntrică şi meditaţie ştiinţifică pentru comuniunea cu Dumnezeu ca Beatitudine. Aceasta le permite chiar şi căutătorilor mai puţin zeloşi să-şi poată controla slăbiciunile şi le oferă licăriri ale Beatitudinii divine interioare, pe care, prin comparaţie, o vor găsi mult mai înălţătoare şi mulţumitoare decât plăcerile efemere experimentate prin simţuri.

• Exista cu adevărat un Dumnezeu, fie El personal sau infinit, care creează şi distruge in permanenţă universul? Credinţa generală este că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa, dar nu este posibil ca omul, condus de temerile şi lăcomiile sale, să-şi imagineze existenţa unei asemenea Fiinţe? Prezenţa în lume a atâtor de multe rele, suferinţe şi nedreptăţi par mai degrabă să susţină această din urmă ipoteză.

Viziunea pe care o au oamenii în privinţa universului este limitată de identificarea cu mintea individuală şi simţurile trupeşti. Astfel, fiinţa umană are capacitatea să vadă lucrurile create, dar nu şi esenţa lor, Creatorul Suprem. Într-un film, atât eroul pozitiv cât şi personajul negativ sunt proiectaţi pe ecran de aceeaşi rază de lumină. Caracterul malefic are rolul de a ne face, prin contrast, să-l iubim pe erou şi să ne lăsăm inspiraţi de faptele sale bune. La o analiză mai atentă, vom putea însă înţelege că întreaga acţiune nu reprezintă altceva decât un simplu joc de lumini şi umbre. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul filmului cosmic al creaţiei divine.

Savanţii şi geniile spirituale care îşi realizează unitatea cu Dumnezeu privesc creaţia ca pe un film ca pe un joc de forţe care emană neîncetat din El. Omul, deşi este creat după trupul şi asemănarea lui Dumnezeu (un suflet nefiind altceva decât o parte individualizată a Divinului), se identifică cu umbrele şi luminile relativităţilor iluziei cosmice, sau maya. Când el îşi foloseşte discernământul şi alege acele acţiuni prin care se eliberează din ataşamentul fată de maya, înţelege deindată natura reală a creaţiei şi pe Creatorul acesteia. Totuşi, în starea de amăgire, conştiinţa umană se contractă sau se extinde proporţional cu gradul de iluzie în care se află. O fiinţă realizată ştie că Divinul este atotprezent, omniscient şi veşnic beatific; el priveşte toate aceste iluzii contrastante ca pe simple vise care se desfăşoară la infinit înăuntrul Conştiinţei Cosmice.

Dumnezeu este Acela care a creat diferitele facultăţi şi potenţialităţi care funcţionează în om şi în întreaga creaţie, însă numai fiinţa umană, ca parte individualizată a Divinului, este înzestrată cu capacitatea de a-şi folosi liberă voinţa. Astfel, când oamenii îşi utilizează în mod greşit facultăţile de care dispun, ei devin absorbiţi în iluzia cosmică şi influenţează cursul evenimentelor prin rolurile bune sau rele pe care şi le asumă în acest vis oniric universal. În momentul în care un om încetează să se mai identifice cu trupul şi materia, el realizează deîndată că este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Fiinţa iluminată va acţiona începând de atunci alături de Dumnezeu, pentru întărirea şi perpetuarea binelui în lume şi pentru elevarea divină a semenilor săi.

• Este esenţial să existe un Dumnezeu?

Ceea ce există nu putea apărea din nimic. Trebuie să existe Ceva
care să fie cauza primordială şi absolută a existenţei. Acest Ceva este Spiritul, Conştiinţa Eternă, Dumnezeu, Divinul Creator. Aşa cum valurile oceanului nu pot exista în afara oceanului, la fel şi sufletele, sau expresiile individuale de existenţă, nu pot exista în afara oceanului prezenţei Divinului. Atâta timp cât sufletele-valuri preferă să se joace în furtuna iluziilor, ele vor fi la dispoziţia furiilor naturii. De aceea este esenţială reîntoarcerea în adâncurile calme şi beatifice ale Oceanului Divin.

• Ce este Beatitudinea, emanciparea finală? Nu ne pierdem definitiv individualitatea după moarte?

Omul nu trăieşte sub aceeaşi identitate decât o singură dată. Aşa cum cineva poartă o bijuterie, să spunem, un an de zile şi apoi nu se mai atinge de ea niciodată – la fel şi sufletul utilizează corpuri diferite în decursul întrupărilor până când, evoluând spiritual şi realizându-şi natura, se întoarce în Spirit.

Mintea, sau simţul conştientei în om, influenţată de tendinţele karmice acumulate în existenţele trecute, este supusă valurilor alternante care agită sufletul şi care-l menţin separat de Dumnezeu. Valurile plăcerii şi durerii, ale indiferenţei şi plictiselii şi aşa mai departe, amăgesc sufletul cu ideea că el este o entitate distinctă. Când aceste valuri create de furtuna iluziei sunt dizolvate prin yoga, individul experimentează starea negativă de pace, adică absenţa acestor agitaţii. Prin meditaţie mai profundă, el trece dincolo de această stare şi experimentează dimensiunea Beatitudinii veşnic-înnoitoare. Durerea, plăcerea şi indiferenţa sunt experienţele tranzitorii ale sufletului întrupat: starea de Beatitudine face parte integrantă din Sinele Suprem şi este etemă. Odată stabilit în această Beatitudine, sufletul nu va mai căuta absolut nimic, ci, asemenea unei picături de apă care se contopeşte cu oceanul, devine unul cu Beatitudinea atotprezentă, omniscientă, atotcuprinzătoare şi eternă a Spiritului. Totuşi, individualitatea care a cunoscut această realizare nu se pierde niciodată; acea „porţiune” a Spiritului îşi păstrează „memoria” existenţei sale individuale.

În momentul în care spiritul lui Cristos descinde în tine, egoul -acel mărunt şi nesemnificativ „eu” – este pur şi simplu spulberat, in pioşenie şi tăcere percepi un tărâm oniric înmiresmat de florile eterne ale Realizării-Sinelui şi hrănit de apele infinite ale Conştiinţei-Cristice, care se unesc şi se revarsă peste toate ţinuturile aride dinăuntrul fiinţei tale. Atunci vezi că tot ce există este însufleţit şi animat de o Viaţa Unică.

Unitate Infinită: iată ce este Dumnezeu: iată ce înseamnă Conştiinţa-Cristică. Dacă vrem cu adevărat să fim asemenea lui Cristos. atunci trebuie să-i urmăm exemplul. Dumnezeu ar putea fi crud şi ar putea să-i distrugă într-o clipită pe toţi cei care fac rău. Însă, în schimb, El ne transmite iubire şi fără să facă nici un fel de diferenţe, ne atrage necontenit către templul Său. Exact ceea ce ne-a învăţat şi Iisus ..Iubiţi-vă duşmanii… pentru că Tatăl Ceresc face ca soarele Său să strălucească atât asupra celor buni, cât şi asupra celor răi, şi El trimite ploaie atât asupra celor drepţi, cât şi peste cei nedrepţi.” Bhagavan Krishna a rostit şi el o învăţătură similară: „Yoghinul suprem este acela care îi respectă pe toţi în mod egal… prieteni, duşmani… virtuoşi păcătoşi.”

Gândeşte-te: pentru ce să urăşti? O asemenea atitudine nu-ţi va aduce nici un fel de beneficii. Chiar dacă unii te vor urî, nu le răspunde cu aceeaşi monedă, ci dăruieşte-le iubire şi te vei simţi cu adevărat minunat. Eu sunt prieten cu toţi. Dacă încerc să nu-mi placă de cineva, simt cum aceasta îmi provoacă arsuri şi dureri în inimă. Ura este o boală ucigătoare, o molimă care se poate răspândi cu viteza fulgerului şi care poate provoca distrugeri catastrofale. Nu te lăsa infectat de această epidemie şi contracareaz-o imediat ce vezi că începe să se răspândească în jurul tău. Iubirea este antidotul pentru ură.

Dumnezeu îi iubeşte pe toţi în mod egal. pentru că toţi sunt copiii Săi. Dumnezeu este la fel ca o mamă. care se îngrijeşte de copiii ei indiferent cum s-ar comporta aceştia. Chiar dacă unii vor porni pe căi greşite, ea nu îi va dispreţui şi îi va chema neîncetat la sânul ei.

Un alt motiv pentru care trebuie să ne iubim duşmanii este faptul că majoritatea dintre ei nici nu sunt conştienţi că fac rău, ci sunt pe deplin convinşi că acţiunile lor sunt corecte. Nici o fiinţă raţională nu doreşte să facă rău; cei mai mulţi dintre oameni pur şi simplu nu realizează diferenţa dintre rău şi bine, ci acţionează instinctiv şi „nu ştiu ce fac” – ei nu sunt călăuziţi de intuiţie, de vocea sufletului. Asemenea persoane, de fapt. îşi fac rău singure şi tocmai din acest motiv avem datoria să le arătăm simpatia şi compasiunea noastră.

În general, unui om obişnuit îi este mult mai greu să iubească decât să urască, dar pentru un înţelept lucrurile stau exact invers -deoarece el „îşi priveşte Sinele (unit în Spirit) în toate creaturile şi toate câte există în Spirit”. El priveşte toate fiinţele şi lucrurile ca părţi integrante din Sinele său Infinit, indisolubil unite prin Conştiinţa-Cristică Universală.

Conştiinţa divină descinde în conştiinţa umană individuală numai în clipa în care ne extindem concepţia convenţională mărginită pe care o avem despre Iisus Cristos. Pentru mine, Crăciunul este un gând de grandoare spirituală – o realizare a faptului că mintea umană este un altar al Conştiinţei-Cristice, al Inteligenţei Universale din toată creaţia.

Care sunt devoţii care-l cunosc cu adevărat pe Cristos? În viziunea generală, Iisus este pruncul născut în Betleem şi salvatorul umanităţii, mântuitorul care i-a vindecat pe bolnavi şi i-a trezit la viaţă pe cei morţi. În viziunea divină, el este Conştiinţa-Cristică, Inteligenţa Universală care pătrunde întregul spaţiu, fiecare atom şi particulă în parte. Pentru a cunoaşte această Inteligenţă Cosmică trebuie să înlături din minte orice prejudecată şi să iubeşti toate fiinţele, deoarece tot ce există face parte din sinele tău. Această Conştiinţă a lui Cristos este cea care stă la baza minţii umane individuale şi a sentimentelor.

Cristos ia naştere în leagănul tandreţii şi bunătăţii, al iubirii și corectitudinii. Mult mai măreaţă decât forţa distructivă a urii este puterea plină de compasiune a iubirii. În plus, ura nu aduce nici un fel de beneficii. De aceea. în tot ce facem şi în tot ce spunem trebuie să manifestăm iubire, să nu condamnăm pe nimeni şi să dorim tuturo exact ceea ce ne dorim şi nouă înşine.

Sursa: Paramahamsa Yogananda – “Practica Realizarii Sinelui” – vol I

Dar oricât de mult şi-ar dezvolta capacităţile mentale, omul rămâne supus limitărilor trupului material. Chiar şi o pietricică este suficientă pentru a-i curma viaţa. Iisus. prin dezvoltarea sa spirituală, a demonstrat un mare adevăr: corpul fizic nu este materia solidă care parc a fi, ci este energie pură.

O definiţie ştiinţifică modernă dată vehiculului fizic al fiinţei umane este aceea de undă sau vibraţie electromagnetică. Să ne imaginăm, de pildă, că timpul unei persoane care cântăreşte 80 kilograme este dizolvat complet într-o baie cu acizi. Ce se va întâmpla cu corpul său? Evident, acesta va deveni o masă gazoasă a cărei greutate atomică va avea tot 80 de kilograme. Singura diferenţă este că In această din urmă stare el nu va mai putea fi perceput cu ajutorul ochilor fizici, ci doar prin intermediul instrumentelor ştiinţifice care îi pot detecta prezenţa ca particule atomice. Dispariţia corpului nu înseamnă cufundarea în nonexistenţă: el va continua să fiinţeze în eter, dar sub o altă formă.

Privind din punct de vedere metafizic, corpul poate fi considerat un simplu gând în mintea lui Dumnezeu. El există în Conştiinţa Sa la fel cum există şi în conştiinţa noastră atunci când îl percepem în stare dc vis. Conştiinţa noastră onirică creează o formă trupească prin simpla concentrare a gândului sau energiei, formă care dispare deîndată ce conştiinţa reintră în dimensiunea plină de turbulenţe a stării de veghe.

Iisus a atins acest nivel de conştiinţă şi a realizat adevărul că trupul fizic nu este decât o masă de energie. Deoarece a realizat clar acest adevăr, el a fost capabil să-şi rematerializeze trupul după crucificare. Mai înainte, când unul din cei care-1 urmau i-a tăiat urechea slujitorului unui mare preot. Iisus şi-a pus palma deasupra rănii şi 1-a vindecat pe loc. În viitor, ştiinţa modernă urmează să descopere cum se pot efectua asemenea „minuni”. Dar ţelul final e să realizăm că trupul şi tot ceea ce există în univers este în esenţă Spirit. Spre deosebire de Iisus, omul obişnuit nu este conştient de acest adevăr.

De asemenea este necesar să-l înţelegem pe Iisus în lumina experienţei sale spirituale din Conştiinţa Cosmică a Tatălui Ceresc prezentă în întreaga creaţie. Titlul de Cristos este un termen antic, corespondent al sanscritului „kutastha” (conştiinţa inerentă fiecărui atom). El a fost Iisus Cristos.

Cu mai mult de trei mii de ani în urmă. înainte de perioada în care a trăit Iisus. s-a născut în India un mare avatar al cărui nume de familie a fost Jadava şi a cănii titulatură spirituală a fost „Krishna” (sau „Cristna”), ceea ce înseamnă acelaşi lucru ca şi „Cristos”: conştiinţa divină omniprezentă in creaţie. Acesta a fost Jadava Krishna.

Scripturile vorbesc despre puterile miraculoase ale lui Krishna şi Cristos. puteri care demonstrează faptul că ei şi-au extins conştiinţa dincolo de graniţele din carne şi oase ale trupului material, incluzând în aceasta întregul univers – corpul cosmic. Ei s-au acordat pe frecvenţa conştiinţei divine simultan prezentă în fiecare atom şi au devenit una cu conştiinţa omniprezentă şi omniscientă a Tatălui Ceresc. Prin meditaţie, profundă şi devoţiune faţă de Dumnezeu, fiecare om trebuie să realizeze această dilatare a conştiinţei experimentată de Cristos şi, Krishna. „Dumnezeu este Spirit: şi toţi aceia care-L venerează trebuie s-o facă în spirit.”

În întregul ei, titulatura ..Iisus Cristos” înseamnă „Iisus cel a cărui conştiinţă cuprinde întregul univers”. Când prietenul său. Lazăr. murit în Betania. Iisus era în alt loc împreună cu discipolii săi şi le-a spus acestora: „Lazăr, prietenul nostru, doarme”. El a aflat deîndată de moartea lui Lazăr, deoarece Conştiinţa Universală se manifesta în totalitate în fiinţa sa, ceea ce i-a permis să se simtă prezent nu doar în corpul său, ci în trupurile tuturor. Vorbind despre această Inteligenţă omniprezentă, Iisus a spus: ,.Nu se vând două vrăbii mai pe nimic? Şi totuşi nici una din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru.”!

Dacă îţi închizi ochii şi rogi zece persoane să te atingă, vei simţi şi vei şti exact locurile în care ai fost atins. Similar, Dumnezeu simte şi cunoaşte totul în universul Său. Iisus Cristos şi Jadava Krishna au atins această conştiinţă omniprezentă, ceea ce le-a permis să realizeze o mulţime de miracole. Iisus. ştiind că trupul său este creaţia minţii Divinului, s-a stabilit ferm în această Conştiinţă Cosmică şi a fost capabil să-şi re-creeze corpul material după numai trei zile de la crucificare. Krishna a manifestat şi el o mulţime de puteri spirituale. Odată a ridicat deasupra unui sat un munte întreg, pentru a-i salva pe săteni din calea unui potop devastator. Deşi majoritatea acestor miracole sunt considerate simple legende, cele mai multe dintre ele sunt adevărate. Krishna a fost unul dintre cei mai mari yoghini ai Indiei. Ştiinţa yoga ne învaţă cum să deţinem controlul asupra trupului, fizic, astfel încât să ajungem să cunoaştem adevărul că el nu este altceva decât energie condensată – energie produsă ca urmare a concentrării Divinului.

Universul este constituit din gânduri materializate

În timpul unui vis, de pildă, pot vedea că am creat apă, fiinţe umane, pământ, planete şi, imediat ce mă trezesc, văd că nimic din toate acelea nu au existat – ele nefiind decât nişte simple idei. Similar, diferenţele între lucrurile solide, lichide şi gazoase sunt simple variaţii ale gândirii Divinului. Iisus a înţeles acest adevăr şi. ancorându-se în conştiinţa divină, a fost capabil să meargă pe apă. să înmulţească pâinile, să transforma apa în vin. El a privit în profunzime, în esenţa corpului şi apei şi a văzut că acestea sunt gânduri proiectate de Dumnezeu, realizând astfel faptul că este foarte simplu ca un gând (apa) să susţină un alt gând (corpul său fizic).

Într-un vis oricine se poate vedea păşind pe apă şi. totuşi, acolo corpul nu se va scufunda în oceanul oniric – de ce? Pentru că ambele sunt simple gânduri în conştiinţă. Aşadar, odată ce ai realizat acest adevăr, că tot ceea ce există în univers nu este decât creaţia minţii sau conştiinţei, poţi face absolut orice.

Aşa cum forma invizibilă a unui abur poate deveni vizibilă în momentul în care. prin condens, se transformă în apă. sau. prin îngheţ, devine o bucată solidă de gheaţă, la fel şi Krishna sau Cristos apar tuturor devoţilor care li se roagă cu ardoare. Divinul intangibil poate fi in mod similar ”îngheţat” prin devoţiune în forma vizibilă a lui Iisus. Krishna, sau a oricărui sfânt pe care devotul îl venerează.

Deşi Iisus poate fi perceput în forma sa trupească atunci când medităm asupra lui, totuşi, acest lucru nu este obligatoriu pentru evoluţia spirituală. Ceea ce are cu adevărat importanţă este cunoaşterea lui Cristos în spirit. Corpul său fizic a fost la fel ca al oricărui om. dar spiritul său cuprinde şi, totodată, transcende întregul univers. Chiar dacă nu e dificil de înţeles, foarte puţine suflete pot realiza ceea ce spun acum. Mintea este creatoarea a tot ce există. Acest adevăr – în mai mare sau mai mică măsură – este recunoscut de fiecare om în parte. De pildă, atunci când îţi închizi ochii, nu îţi mai vezi corpul şi. totuşi, poţi călători mental la milioane de kilometri distanţă. în clipa în care ajungi să cunoşti clar natura minţii, vei deţine controlul asupra a tot ce există, deoarece totul este Minte – totul izvorăşte neîncetat din Mintea Cosmică. De aceea trebuie să ne amintim de Cristos şi să-l venerăm ca fiind conştiinţa universală care ne veghează din cele mai îndepărtate stele şi care fiinţează conştientă chiar şi în cel mai insignifiant firicel de praf. Eu îi ascult cântecul în trilurile păsărilor şi îi absorb şoaptele în şuieratul vântului; îi văd frumuseţea în strălucirea cerului şi îi contemplu grandoarea în măreţia munţilor şi vastitatea oceanelor. Fiecare gând provine din şi aparţine Conştiinţei Universale.

În decursul fiecărui ciclu cosmic. Spiritul Suprem se divide în trei. În rolul Tatălui Ceresc, Spiritul este Creatorul universului. În clipa în care în mintea Sa a apărut primul gând, au luat naştere particulele eterice, care au format elementele constituente ale atomilor. Aceştia din urmă s-au condensat în mase gazoase, vaporii s-au transformat în apă şi apa în elementele solide ale cosmosului. Acest univers este forma, corpul Spiritului.

Inteligenta care menţine în existenţă cosmosul este numită Inteligenţa-Cristică sau Kutastha Chaitanya – unicul Său fiu, reflecţia Inteligenţei Tatălui omniprezentă în creaţie. Iisus şi Krishna au fiinţat în deplină armonie cu această Conştiinţă.

Corespondenţa între scripturile hinduse şi cele creştine

Sfânta Treime din scripturile creştine. Tatăl. Fiul şi Duhul Sfânt, corespunde Trinităţii expuse în scripturile hinduse: .Imn, Tat. Sat*\ Dumnezeu-Tatăl este Sat. Spiritul transcendent creaţiei: Fiul este Tat Kutastha Chaitanya sau Inteligenţa-Cristică prezentă în creaţie; iar Sfântul Duh este Aum, sau Amin. Vibraţia Cosmică. Cuvântul care structurează creaţia.

La sfârşitul fiecărui ciclu creativ-. Dumnezeu dizolvă totul în El însuşi şi – dacă se poate spune aşa – ”acolo” nu mai există decât un, singur principiu: Spiritul Suprem. Absolutul. Beatitudinea veşnic conştientă şi permanent înnoitoare. Apoi, la începutul unui nou ciclu, Spiritul se autoproiectează ca Treime – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Fiinţa umană este epitomul creaţiei. Universul material este corpul infinit al Divinului, energia cosmică este forma Sa astrală, iar sufletul sau viaţa prezentă pretutindeni este esenţa lui Dumnezeu. Tot ceea ce există are viaţă; până şi o bucată de piatră.

Prin extinderea conştiinţei este cunoscut Spiritul lui Cristos

Pentru descoperirea Spiritului lui Cristos este necesar să învăţăm cum să ne extindem conştiinţa şi să îi privim şi să ne gândim la ceilalți aşa cum ne privim pe noi înşine. Evoluţia spirituală este fundamentată pe bunătate, corectitudine. înţelegere, compasiune, altruism şi dăruire necondiţionată. În momentul în care oamenii simt pentru toate familiile aceeaşi iubire pe care o simt pentru propriile lor familii; când sunt gata să se sacrifice pentru orice altă naţiune aşa cum ar face-o pentru poporul lor – atunci umanitatea se va dezvolta şi va deveni o frăţie universală al cărei principal liant este iubirea. Iată ce doreşte Dumnezeu de la noi. Însă naţiunile care se împotrivesc şi încalcă acest principiu de iubire vor suferi teribil. Divinul doreşte unitate şi armonie în universul Său, iar acest lucru poate fi realizat numai prin iubire.

A fi cu adevărat creştin înseamnă a deveni asemenea lui Cristos şi a-i iubi pe toţi imparţial.

Un creştin adevărat este acela care pune in practică învăţătura lui Cristos şi îi priveşte pe toţi ca pe copii ai Tatălui Unic. Aceasta este modalitatea fizică de venerare şi închinare in faţa lui Iisus Cristos. Calea spirituală este de a medita profund până când simţi bucuria extatică necuprinsă a Spiritului Suprem manifestată prin Conştiinţa-Cristică. Frăţia universală nu se va instala pe această planetă până când prin concentrare profundă şi devoţiune neţărmurită, oamenii nu îndepărtează din minte şi inimă gândurile şi sentimentele febrile, şi se cufundă în tăcerea sufletului lor, în Beatitudinea divină care susţine totul în existenţă, realizând că în afară de Acela nimic altceva nu există. Atunci, fiecare dintre noi va putea afirma: „Eu sunt una cu lumina veşnică a lui Dumnezeu şi cu bucuria eternă a lui Cristos, iar toate valurile acestei creaţii se nasc şi dispar în Mine. Eu mi-am dizolvat infima unduire trupească în oceanul Spiritului. Eu sunt Oceanul Absolut. Spiritul care mă animă şi îmi insuflă viaţă este Unul. Spiritul meu doarme în pietre, aştri şi planete; dar Eu visez neîncetat în plante şi cânt prin trilurile păsărilor. Eu sunt Acela care gândeşte în omul obişnuit; Eu acţionez în târgoveţ – şi tot Eu ştiu că exist în supraom. în mintea iluminată.” în această stare realizezi că focul nu te poate distruge, că apa nu te poate îneca şi că iarba şi cerul, animalele şi oamenii, planetele şi atomii sunt copiii tăi. Atunci, fiind într-adevăr un spirit liber, vei putea păşi fără frică pe acest pământ, fără să te mai sperie valurile tumultoase ale creaţiei.

Sursa: Paramahamsa Yogananda – “Practica Realizarii Sinelui” – vol I

Înţelepţii Indiei antice, pătrunzând în Cauza Originară a Existenţei, au declarat că Dumnezeu este perfect şi că nu are nevoie de absolut nimic, fiind pe deplin mulţumit şi încântat de El însuşi; iar această lume nu este altceva decât un joc divin. lila. Dumnezeu, asemeni unui copil. îi place să se joace, iar al Său lila este varietatea infinită prezentă în această creaţie veşnic schimbătoare.

Eu obişnuiam să raţionez în felul următor: Dumnezeu este Beatitudine omniscientă infinită, dar. fiind singur, nimeni în afară de El nu se poate bucura de această Beatitudine. Aşa că şi-a spus: ..Ar fi bine să creez un univers şi să Mă divid în multe suflete care să se joace cu Mine în propria Mea Creaţie nesfârşită.” Prin puterea Sa magică a mayei. El a devenit dual: Spirit şi Natură, bărbat şi femeie, pozitiv şi negativ. însă chiar dacă a creat acest univers printr-o simplă iluzie, El nu este amăgit de acesta, ci ştie clar că totul este o diversificare a Conştiinţei Sale Unice. Experienţele plăcute şi neplăcute, emoţionante şi dureroase, tragediile războaielor şi bucuriile păcii, boala şi sănătatea, viaţa şi moartea – toate se petrec în Divinul Creator al tuturor lucrurilor. însă fără ca El să fie afectat de acestea. O parte a Fiinţei Sale Infinite rămâne întotdeauna transcendentă, dincolo de dualităţile vibratorii – unde Divinul este complet inactiv. Când Conştiinţa-I vibrează în gândurile diversităţii. El devine Creatorul imanent şi omniprezent în tărâmul vibrator finit al infinităţii – unde Divinul este in totalitate activ. Vibraţia produce apariţia obiectelor şi a fiinţelor care interacţionează în spaţio-temporalitate – aşa cum vibraţiile conştiinţei umane produc visele în timpul somnului.

Dumnezeu a creat acest minunat univers oniric pentru bucuria Sa şi a noastră. Singura obiecţie pe care o am faţă de jocul Divinului este următoarea: „Doamne, de ce i-ai permis suferinţei să facă parte din magnifica Ta creaţie?” Durerea este urâtă şi chinuitoare. într-o asemenea stare, existenţa nu mai este o bucurie, ci o tragedie. Aici intervin sfaturile pline de înţelepciune ale sfinţilor, care ne reamintesc că Dumnezeu este atotputernic şi. dacă ne unim cu El. nu vom mai cunoaşte nici o suferinţă în jocul Său divin. Noi suntem cei care invităm suferinţa asupra noastră, atunci când încălcăm legile divine prin care El susţine întregul univers. Salvarea o putem căpăta doar prin uniune cu Spiritul Suprem. Suferinţa este inevitabilă, până când nu ajungem să fiinţăm în comuniune totală cu El şi să cunoaştem clar faptul că această existenţă este un joc cosmic. Se pare că suferinţa este un rău necesar, prin care ni se reaminteşte că trebuie să căutăm neîncetat uniunea cu Divinul. Atunci, asemeni Lui. vom fi extaziaţi de acest fantastic joc cosmic.

Este o beatitudine, un extaz copleşitor contemplarea profundă asupra acestor lucruri. Eu trăiesc permanent în aceste tărâmuri nevăzute. Chiar şi acum. în timp ce vorbesc, percep clar aceste adevăruri înălţătoare. Ar fi fost într-adevăr groaznic dacă o Fiinţă Supremă ne-ar fi aruncat în această amăgitoare existenţă terestră fără să ne asigure o portiţă de scăpare, ori fără să ne înzestreze cu abilitatea de-a realiza ceea ce Ea cunoaşte. însă, din fericire, situaţia este alta: avem o portiţă de scăpare. Noapte de noapte. în timpul somnului profund, uiţi complet de lumea fizică; ea pur şi simplu se evaporă – dar acest proces este unul inconştient. Similar, de fiecare dată când meditezi profund, pătrunzi în mod conştient în tărâmul transcendental – acolo unde lumea nu există. Iată de ce sfinţii insistă mereu şi spun că uniunea cu Divinul este singura cale prin care putem înţelege că lumea aceasta nu este ceva căreia să-i acordăm prea multă importanţă.

Priveşte viaţa ca pe un film

În lumea fizică istoria se repetă constant şi, dacă suntem obiectivi, vom privi toate aceste fenomene – războaiele şi pacea, bunăstarea şi sărăcia etcetera – ca pe un film cosmic care se derulează în continuu şi în care povestea principală este mereu aceeaşi, doar locurile, perioadele şi personajele diferind. Cine poate vedea la nesfârşit acelaşi film? De aceea, trebuie să-I mulţumim Tatălui Ceresc pentru diversitatea divertismentului oferit în cinematograful Său cosmic, diversitate creată prin modificările constante ale istoriei şi contrastele permanente dintre rău şi bine.

Desigur, putem susţine că Dumnezeu nu ar fi trebuit să creeze această lume în care există atât de multe probleme. Dar. pe de altă parte, sfinţii spun că dacă ne realizăm natura şi vedem că suntem dumnezei, atunci nu am mai avea nici o obiecţie. Toţi urmăresc cu mult interes filmele de acţiune şi nu acordă aproape deloc atenţie filmelor cărora le lipsesc sarea şi piperul. Iată cum trebuie să privim spectacolul acestei lumi: exact ca pe un film captivant – şi astfel vom ajunge să cunoaştem de ce l-a creat Dumnezeu. însă problema noastră este că uităm să-l privim ca pe un divertisment al Divinului.

Prin intermediul scripturilor sacre. Dumnezeu a spus că toţi suntem creaţi după chipul şi asemănarea Sa. Astfel, fiind înzestraţi cu aceleaşi calităţi ca şi El. putem privi detaşaţi şi calmi jocul cosmic – şi pentru aceasta nu trebuie să facem nimic altceva decât să privim la acea perfecţiune sufletească dinlăuntrul nostru şi să ne realizăm unitatea cu Divinul. Atunci, acest film cosmic, cu toate ororile produse de boli. sărăcie şi bombe atomice, ne va părea la fel de real cum sunt mâhnirile şi anomaliile pe care le trăim şi vedem într-o sală de cinematograf unde. după finalul filmului, ştim clar că nimeni nu a murit sau suferit. De fapt. adevărul este unicul răspuns pe care-l văd când privesc dramele şi bucuriile vieţii. Totul nu este decât un spectacol de lumini şi umbre: vibraţii ale Conştiinţei Divinului condensate în imagini electromagnetice. Esenţa acestor imagini nu poate fi distrusă de sabie, nici arsă de foc, nici spulberată de vânt; ea nu cunoaşte suferinţa, nu se naște şi nici nu moare – ci doar îşi atribuie singură unele transformări. Când vom fi capabili să privim lumea aşa cum o vede Dumnezeu şi sfinții Săi. ne vom elibera definitiv de aparenta realitate a acestui vis. În conştiiţa spiritului lăuntric am putut înţelege că lumea a fost creată doar ca simplu divertisment şi ea nu este necesară nici Divinului şi nouă.

Sursa: Paramahamsa Yogananda – “Practica Realizarii Sinelui” – vol I

Valurile prinse de o furtună în mijlocul oceanului se înalţă vijelios, apoi se retrag şi formează un hău şi tot aşa, până când furtuna încetează şi ele se dizolvă în ocean. La fel este şi mintea. Bucuriile şi durerile reprezintă suişurile şi coborâşurile minţii, iar golurile dintre ele sunt indiferenţa sau plictiseala. Acestea sunt primele trei stări mentale.

Putem foarte uşor să recunoaştem starea mentală a unei persoane doar privindu-i cu atenţie chipul. Când întrebăm pe cineva care manifestă fericire ce anume i-a produs acea stare, vom afla că îndeplinirea unei dorinţe i-a indus satisfacţia respectivă: a primit o mărire de salariu, ori a realizat ceva ce-şi dorea de multă vreme – orice dorinţă împlinită oferă fericire.

Când vedem o persoană al cărei chip manifestă tristeţe sau posomorâre. expresia feţei sale ne indică faptul că acel om a suferit o dezamăgire. Dorinţa neîmplinită sau contrazisă produce nefericire. Dorinţa pentru sănătate este contrazisă sau contracarată de boală; dorinţa pentru bani este contrazisă de sărăcie şi aşa mai departe.

Dar există oameni care trăiesc între aceste două stări. Dacă-i întrebi: ..Sunteţi fericiţi?’” Ei vor răspunde, evident, negativ. „Atunci, sunteţi trişti?” „Nu, bineînţeles.” Ei se află undeva la mijloc, nici pe crestele cele mai înalte ale fericirii, nici în hăurile întunecate ale tristeţii. Aceasta este starea neutră de indiferenţă sau apatie.

Însă nimeni nu poate rămâne permanent pe piscurile ameţitoare ale fericirii, nici în văile întunecate ale durerii şi nici în ungherele indiferenţei sau plictiselii. în această lume a confruntărilor dintre dualităţi, fiinţa umană obişnuită este aruncată ca un fulg în bătaia vântului – înălţându-se uneori pe culmile fericirii, cufundându-se apoi în bezna indiferenţei şi ajungând în cele din urmă să fie măcinată de valul sfâşietor al suferinţei. Puţini ajung să cunoască şi altceva în afară de aceste trei stări ale conştiinţei. A trăi în acest mod înseamnă a ne abandona voinţa, a renunţa la libertatea de alegere în favoarea unui destin capricios şi imprevizibil.

Pentru a duce o viaţă plină de reuşite şi împliniri nu avem nevoie decât de echilibru şi cumpătare mentală. Iar acestea pot fi obţinute numai cu ajutorul concentrării şi meditaţiei, prin stăpânirea şi dirijarea facultăţilor mentale. Timpul vindecă până şi cea mai copleşitoare durere; nu vom câştiga niciodată nimic dacă retrăim în interior acelaşi lucru în fiecare zi. Durerea resimţită în urma dispariţiei cuiva drag nu este de ajutor nimănui şi ea nici nu va schimba acest trist fapt. Un om care suferă datorită întreţinerii unui complex de inferioritate, ori are remuşcări sau se chinuie datorită unor eşecuri sau greşeli din trecut, nu va ajunge nicăieri prin astfel de trăiri; astfel, el nu va reuşi decât să-şi paralizeze facultăţile mentale. De aceea, nu trebuie să cooperăm cu rutinele mentale negative şi nici să ne simţim plictisiţi de viaţă. Aceasta din urmă este o stare foarte inconfortabilă. care ne înăbuşe sufletul. Nu trebuie să ne perpelim fiinţa şi potenţialităţile în cuptorul indiferenţei.

Dincolo de aceste prime trei stări – fericire, durere şi indiferenţă -se află pacea. Foarte puţini oameni ajung în această dimensiune a fiinţei. Aceia care au bani. sănătate şi relaţii interumane care le aduc satisfacţii pot spune: ..Noi nu suntem nici fericiţi, nici nefericiţi şi nici indiferenţi, ci trăim pe deplin mulţumiţi de viaţă.” O asemenea condiţie este binevenită după o perioadă de tulburări şi nelinişti. Dar o persoană care trăieşte multă vreme in absenţa atât a fericirii cât şi a suferinţei, la un moment dat se va sătura şi va spune: …Aş prefera să mi se întâmple orice, numai să simt şi eu că trăiesc!” O astfel de pace nu poate oferi satisfacţie permanentă, deoarece ea nu este decât o stare negativă in care febrilitatea a fost neutralizată.

Aici intervine necesitatea apariţiei aspectului pozitiv, a cincea şi ultima stare a conştiinţei: realizarea, atingerea bucuriei veşnic proaspete şi înnoitoare – stare care nu poate fi obţinută decât prin contactarea Divinului în meditaţie profundă, prin practica susţinută a tehnicilor spirituale dăruite de maeştrii şi înţelepţii Indiei. Această bucurie desăvârşită nu va dispărea niciodată. Cum aş putea să-i descriu măreţia? Dacă vreme de zece zile un om ar fi obligat să stea treaz şi. apoi. în a unsprezecea zi i s-ar permite să doarmă, bucuria pe care o va resimţi în acel moment, înmulţită de un milion de ori, nu poate exprima nici măcar o fărâmă din bucuria şi încântarea şi minunăţia despre care vorbesc.

Iisus şi alte fiinţe divine au descris această bucurie miraculoasă. Sfântul Francisc şi Sri Chaitanya au cunoscut-o şi trăit-o la intensitate maximă. De ce s-ar lipsi sfinţii şi înţelepţii lumii de orice câştiguri materiale, dacă aceasta nu le-ar oferi ceva mult mai măreţ? Însă calea Realizării-Sinelui nu ne cere să renunţăm la lume şi să uităm complet de lucrurile materiale, ci ne îndeamnă să căutăm lucrurile superioare în locul celor inferioare şi obstrucţionante, pentru că numai aşa putem descoperi în viaţă bucuria adevărată şi veşnică.

Acum a sosit timpul ca oamenii să cunoască şi să înţeleagă care este ţelul religiei: intrarea în contact cu acea încântare divină care nu este alta decât însuşi Dumnezeu. Unicul şi Eternul Spirit Suprem în care ne găsim cu toţii alinarea. Cine descoperă acea Bucurie magnifică şi o păstrează permanent în inimă, indiferent de ce se petrece în viaţa lui. va rămâne neafectat chiar şi în mijlocul celor mai mari catastrofe.

Aşadar, iată prima lege cu ajutorul căreia ne putem păstra tinereţea: menţinerea constantă a unei stări de fericire mentală, o stare neatinsă şi neinfluenţată de evenimentele vieţii şi care rămâne indestructibilă chiar şi în faţa morţii. Cum altfel ar fi putut Iisus să afirme, aflat în faţa unei crucificări inevitabile, „Tată Ceresc, iartă-i pe aceşti oameni, pentru că ei nu ştiu ce fac, dacă nu era temeinic înrădăcinat în acea Bucurie lăuntrică pe care nu o poate distruge nici cele mai violente chinuri trupeşti? Astfel, stabilit ferm în extazul Divinului, a avut puterea să exprime iubire până la ultima suflare pentru aceia care îi torturau şi ucideau corpul. Aceasta este starea invulnerabilă la care trebuie să ajungă cu toţii.

Sursa: Paramahamsa Yogananda – “Practica Realizarii Sinelui” – vol I

În Zeitgeist Moving Forward, Peter Joseph prezintă cauzele acestei situații și oferă o alternativă ce ar trebui în primă fază măcar cunoscută de cât mai mulți oameni.

Documentarul durează peste 2 ore jumate, dar este probabil unul dintre cele mai importante filme/documentare pe care le vei vedea vreodată.

Se poate vedea direct subtitrat în română mai jos sau puteți descărca subtitrarea profesională in limba romana de aici.