Cele cinci stări mentale ale conştiinţei

Omul îşi judecă propria condiţie ca fiind plăcută sau neplăcută proporţional cu fericirea sau nefericirea resimţite în interior. în consecinţă, există cinci stări mentale: fericire, durere, apatie, pace şi bucurie adevărată (beatitudine).

Valurile prinse de o furtună în mijlocul oceanului se înalţă vijelios, apoi se retrag şi formează un hău şi tot aşa, până când furtuna încetează şi ele se dizolvă în ocean. La fel este şi mintea. Bucuriile şi durerile reprezintă suişurile şi coborâşurile minţii, iar golurile dintre ele sunt indiferenţa sau plictiseala. Acestea sunt primele trei stări mentale.

Putem foarte uşor să recunoaştem starea mentală a unei persoane doar privindu-i cu atenţie chipul. Când întrebăm pe cineva care manifestă fericire ce anume i-a produs acea stare, vom afla că îndeplinirea unei dorinţe i-a indus satisfacţia respectivă: a primit o mărire de salariu, ori a realizat ceva ce-şi dorea de multă vreme – orice dorinţă împlinită oferă fericire.

Când vedem o persoană al cărei chip manifestă tristeţe sau posomorâre. expresia feţei sale ne indică faptul că acel om a suferit o dezamăgire. Dorinţa neîmplinită sau contrazisă produce nefericire. Dorinţa pentru sănătate este contrazisă sau contracarată de boală; dorinţa pentru bani este contrazisă de sărăcie şi aşa mai departe.

Dar există oameni care trăiesc între aceste două stări. Dacă-i întrebi: ..Sunteţi fericiţi?’” Ei vor răspunde, evident, negativ. „Atunci, sunteţi trişti?” „Nu, bineînţeles.” Ei se află undeva la mijloc, nici pe crestele cele mai înalte ale fericirii, nici în hăurile întunecate ale tristeţii. Aceasta este starea neutră de indiferenţă sau apatie.

Însă nimeni nu poate rămâne permanent pe piscurile ameţitoare ale fericirii, nici în văile întunecate ale durerii şi nici în ungherele indiferenţei sau plictiselii. în această lume a confruntărilor dintre dualităţi, fiinţa umană obişnuită este aruncată ca un fulg în bătaia vântului – înălţându-se uneori pe culmile fericirii, cufundându-se apoi în bezna indiferenţei şi ajungând în cele din urmă să fie măcinată de valul sfâşietor al suferinţei. Puţini ajung să cunoască şi altceva în afară de aceste trei stări ale conştiinţei. A trăi în acest mod înseamnă a ne abandona voinţa, a renunţa la libertatea de alegere în favoarea unui destin capricios şi imprevizibil.

Pentru a duce o viaţă plină de reuşite şi împliniri nu avem nevoie decât de echilibru şi cumpătare mentală. Iar acestea pot fi obţinute numai cu ajutorul concentrării şi meditaţiei, prin stăpânirea şi dirijarea facultăţilor mentale. Timpul vindecă până şi cea mai copleşitoare durere; nu vom câştiga niciodată nimic dacă retrăim în interior acelaşi lucru în fiecare zi. Durerea resimţită în urma dispariţiei cuiva drag nu este de ajutor nimănui şi ea nici nu va schimba acest trist fapt. Un om care suferă datorită întreţinerii unui complex de inferioritate, ori are remuşcări sau se chinuie datorită unor eşecuri sau greşeli din trecut, nu va ajunge nicăieri prin astfel de trăiri; astfel, el nu va reuşi decât să-şi paralizeze facultăţile mentale. De aceea, nu trebuie să cooperăm cu rutinele mentale negative şi nici să ne simţim plictisiţi de viaţă. Aceasta din urmă este o stare foarte inconfortabilă. care ne înăbuşe sufletul. Nu trebuie să ne perpelim fiinţa şi potenţialităţile în cuptorul indiferenţei.

Dincolo de aceste prime trei stări – fericire, durere şi indiferenţă -se află pacea. Foarte puţini oameni ajung în această dimensiune a fiinţei. Aceia care au bani. sănătate şi relaţii interumane care le aduc satisfacţii pot spune: ..Noi nu suntem nici fericiţi, nici nefericiţi şi nici indiferenţi, ci trăim pe deplin mulţumiţi de viaţă.” O asemenea condiţie este binevenită după o perioadă de tulburări şi nelinişti. Dar o persoană care trăieşte multă vreme in absenţa atât a fericirii cât şi a suferinţei, la un moment dat se va sătura şi va spune: …Aş prefera să mi se întâmple orice, numai să simt şi eu că trăiesc!” O astfel de pace nu poate oferi satisfacţie permanentă, deoarece ea nu este decât o stare negativă in care febrilitatea a fost neutralizată.

Aici intervine necesitatea apariţiei aspectului pozitiv, a cincea şi ultima stare a conştiinţei: realizarea, atingerea bucuriei veşnic proaspete şi înnoitoare – stare care nu poate fi obţinută decât prin contactarea Divinului în meditaţie profundă, prin practica susţinută a tehnicilor spirituale dăruite de maeştrii şi înţelepţii Indiei. Această bucurie desăvârşită nu va dispărea niciodată. Cum aş putea să-i descriu măreţia? Dacă vreme de zece zile un om ar fi obligat să stea treaz şi. apoi. în a unsprezecea zi i s-ar permite să doarmă, bucuria pe care o va resimţi în acel moment, înmulţită de un milion de ori, nu poate exprima nici măcar o fărâmă din bucuria şi încântarea şi minunăţia despre care vorbesc.

Iisus şi alte fiinţe divine au descris această bucurie miraculoasă. Sfântul Francisc şi Sri Chaitanya au cunoscut-o şi trăit-o la intensitate maximă. De ce s-ar lipsi sfinţii şi înţelepţii lumii de orice câştiguri materiale, dacă aceasta nu le-ar oferi ceva mult mai măreţ? Însă calea Realizării-Sinelui nu ne cere să renunţăm la lume şi să uităm complet de lucrurile materiale, ci ne îndeamnă să căutăm lucrurile superioare în locul celor inferioare şi obstrucţionante, pentru că numai aşa putem descoperi în viaţă bucuria adevărată şi veşnică.

Acum a sosit timpul ca oamenii să cunoască şi să înţeleagă care este ţelul religiei: intrarea în contact cu acea încântare divină care nu este alta decât însuşi Dumnezeu. Unicul şi Eternul Spirit Suprem în care ne găsim cu toţii alinarea. Cine descoperă acea Bucurie magnifică şi o păstrează permanent în inimă, indiferent de ce se petrece în viaţa lui. va rămâne neafectat chiar şi în mijlocul celor mai mari catastrofe.

Aşadar, iată prima lege cu ajutorul căreia ne putem păstra tinereţea: menţinerea constantă a unei stări de fericire mentală, o stare neatinsă şi neinfluenţată de evenimentele vieţii şi care rămâne indestructibilă chiar şi în faţa morţii. Cum altfel ar fi putut Iisus să afirme, aflat în faţa unei crucificări inevitabile, „Tată Ceresc, iartă-i pe aceşti oameni, pentru că ei nu ştiu ce fac, dacă nu era temeinic înrădăcinat în acea Bucurie lăuntrică pe care nu o poate distruge nici cele mai violente chinuri trupeşti? Astfel, stabilit ferm în extazul Divinului, a avut puterea să exprime iubire până la ultima suflare pentru aceia care îi torturau şi ucideau corpul. Aceasta este starea invulnerabilă la care trebuie să ajungă cu toţii.

Sursa: Paramahamsa Yogananda – “Practica Realizarii Sinelui” – vol I